Având pregatire pedagogică încă din timpul liceului, întotdeauna am crezut în rolul important al educaţiei pentru formarea individuală. Alegerea unei cariere didactice în învăţământul superior a fost motivată şi de faptul că la acest nivel educarea are loc după principii uneori diferite de cele din învăţămantul preuniversitar.
Cu alte cuvinte, nemaifiind vorba despre învăţământ obligatoriu, te bazezi pe motivaţia înaltă a participanţilor şi concepi formarea lor ca şi co-formare, în sensul că şi ei participă mai activ deja ca şi actori adulţi (unii ar spune în literatura de specialitate “adulţi emergenţi”, Arnett, 2000) la propria lor formare.
Mirarea mea a fost aceea că interacţiunea la acest nivel nu era conform aşteptărilor mele. Implicarea studenţilor nu este atât de mare pe cât am crezut (visat…), motivaţia lor aşijderea şi m-am trezit că uneori trebuie să folosesc strategii similare cu cele pe care le-am folosit cândva în învăţământul preuniversitar… O numesc “mirare”, deşi la un moment dat a fost “tristeţe”. Tristeţe pentru că activitatea didactică nu era întotdeauna aşa cum o visasem: învăţare împreună, dialog între adulţi, discuţii cu oameni foarte motivaţi.
Am meditat mult de-a lungul timpului la cauzele acestui fenomen, respectiv la cauzele neimplicării studenţilor pe măsura aşteptărilor mele. Câteva motive la care m-am gândit ar fi următoarele:
– numărul prea mare de studenţi – e dificil să participe la o dezbatere 100-200 de oameni prezenţi la un moment dat într-o sală;
– lipsa examenului de admitere – astfel încât ajung la diferite specializări şi studenţi care nu sunt prea interesaţi de domeniile respective;
– obişnuinţa studenţilor cu profesori care dictează şi cer apoi materia în mod identic la examen – aceasta ar fi o “moştenire” din sistemul din care vin, cel preuniversitar;
– faptul că adesea studenţii nu ştiu ce înseamnă un curs interactiv – nu sunt obişnuiţi să citească pentru un curs, iar acolo să dezbată informaţia.
Cu siguranţă mai sunt şi alte motive, dar cele de mai sus pot fi un punct de plecare pentru discuţii. Cred că un parteneriat real studenţi-profesori este esenţial pentru un sistem de învăţământ care să motiveze şi să formeze specialişti. Vârsta studenţiei nu mai este o vârstă la care doar să “înghiţi” informaţia ce ţi se dictează. Din punctul meu de vedere, ar trebui să fie vârsta la care să contribui la propria ta formare, să utilizezi maximal abilitatea de a gândi critic, să preferi interacţiunea şi nu pasivitatea, să asculţi specialiştii dar să îi şi provoci să îţi dezvăluie cât mai multe “secrete” profesionale. Consecinţa acestui tip de conduită ar putea fi chiar creşterea calităţii actului didactic: profesorii ar fi mai motivaţi să ţină cursuri foarte interesante, cu metode diverse şi mereu actualizate pe baza literaturii de specialitate.
lector Thea Ionescu,
Psihologie, UBB, Cluj-Napoca.